Dedic acest articol celui care a fost Profesorul Universitar Dr. Adrian Husar, un suflet luminos, un om deosebit, cu ajutorul căruia l-am realizat cu aproximativ şase-şapte ani în urmă. A plecat cu un an în urmă. Dumnezeu să-l ajute acolo unde se află.
.
În continuare vom face o trecere în revistă a principalelor texte care ne dau informaţii în legătură cu viaţa spirituală şi religioasă a geto-dacilor prezentănd totodată, foarte pe scurt biografia fiecărui autor antic (biografii extrase din Enciclopedia Antichităţii, Horia C.Matei, Editura Meteora, Bucureşti 2000), cu scopul de a avea o imagine asupra prismei mentalităţii prin care a fost privită cultura şi spiritualitatea geto-dacilor în acel moment.
Vom începe, din secolul VII a.Chr. cu Homer şi vom continua în ordine cronologică până la Iordanes, în secolul VI d.Chr. (a.Chr. - prescurtarea în limba latină echivalentă cu î.Chr sau î. Hr.)
Nu vom face comentarii asupra conţinutului şi semnificaţiei diferitelor izvoare literare şi ne vom limita doar la a le scoate în evidenţă anumite aspecte.
Ne-am propus ca această postare să fie astfel concepută încât să poată oferi o imagine clară asupra celor care au scris în antichitate despre lumea spirituală şi obiceiurile mitico-religioase ale geto-dacilor şi nu numai atât.
.
.
1 Homer - sec VIII a.Chr
Poet epic grec din secolul VIII a.Chr şi părinte al literaturii eline, ale cărui biografii datează doar din epoca Romei imperiale, acestea având însă la bază versiuni greceşti mai vechi. Informaţii pe care le avem de la el în legătură cu luptătorii traci sunt cele din Iliada X, 422-427
“Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mândri, / Albi ca zăpada sunt ei, şi la fugă repezi ca vântul, / Şi ferecat îi carul cu aur şi argint, şi mai are, / Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune /Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume / Oamenii arme de aceste să poarte. ci numai zeii”
Homer, Iliada, X, 422-427
.
.
2 Herodot 484 – 425 a.Chr.
Istoric grec, născut într-o familie aristocratică din oraşul Halicarnas. Datorită îndelungatelor lupte civile în care este implicată familia lui, a fost obligat să-şi părăsească patria, iar apoi trăieşte o vreme în Samos. A călătorit foarte mult, iar o perioadă îndelungată se stabileşte la Atena, fiind prieten cu Sofocle şi apropiat al cercului lui Pericle. Este unul dintre coloniştii fondatori ai cetăţii Thurioi din sudul Italiei (444 a.Chr.) şi nu se ştie dacă a mai revenit în Attica.
Opera sa fundamentală, Historia (Istorii), este cea în care găsim informaţii deosebit de preţioase asupra lumii mitico-religioase din spaţiul locuit de geţi. Herodot se ocupă în special de geţii dobrogeni şi de sciţi, menţionând şi populaţiile de pe râul Maris. Pater historiae, titlu pe care posteritatea i l-a acordat, este semnificativ pentru locul lui Herodot în evoluţia ştinţei istorice.
“Iată cum se fac înmormântările oamenilor bogaţi. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale şi, după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc (pe mort), îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc diferite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi – cum este şi firesc lucru. Aşa se fac înmormântările tracilor.” Herodot, Istorii, V,8
“Iată cum se cred nemuritorii geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii dintre ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei îi trimit lui Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. … Aceiaşi traci, când tună şu fulgeră, trag cu săgeţile în sus spre cer şi ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene), deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.”
Herodot, Istorii, IV, 94
“…(Zamolxis) – a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el nici oaspeţii săi şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul cesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, (Zamolxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui.” Herodot, Istorii, IV, 95
“Tracii însoţeau expediţia purtând pe cap căciuli din blană de vulpe, îmbrăcaţi cu hitoane, peste care se înfăşurau cu mantale viu colorate. În picioare şi peste pulpe aveau o încălţăminte din piele de căprioară. Ca arme au suliţe, scuturi uşoare şi pumnale mici.” Herodot, VII, 75
.
.
3 Hellanikos din Lesbos, 480 – 400 a.Chr
Hellanikos a fost considerat ultimul logograf şi unul dintre marii istorici greci ai antichităţii. Contemporan mai tânăr al lui Herodot, el nu a călătorit însă, iar principala sa preocupare este mitografia. Latura etnografico-istorică a activităţii sale s-a materializat în monografii ale regiunilor greceşti sau ale ţinuturilor locuite de barbari. Opera sa, bogată în informaţii, redactată într-un stil încă arhaic a fost mult folosită în secolele care au urmat, criticată de Tucidide, citită şi apreciată de alţii, până în secolul IV p.Chr.
Hellanikos în “Obiceiuri barbare” spune că Zamolxis a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile.
“…Ei spun că cei morţi pleacă cu Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Din totdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.” Hellanikos, Obiceiuri barbare, Fr. 73
.
.
4. Platon, 427- 347 a.Chr.
Filozof grec, născut la Atena,într-o familie aristocratică, cu descendenţi celebri (Solon, Critias). Platon primeşte o educaţie aleasă pe mai multe planuri. La formarea se au contribuit mulţi dintre înţelepţii vremii. La 20 de ani este prieten şi discipol al lui Socrate, a cărui moarte l-a determinat să renunţe la cariera sa politică. Călătoreşte mult, iar în 387 a.Chr. înfiinţează la Atena, în grădina lui Academos, prima şcoală filozofică şi politică. Academia sa a durat mai mult de un mileniu. Detaşându-se mult de viaţa publică, îşi redactează opera de maturitate şi bătrâneţe. A scris o operă vastă, care însă nu va fi tratată în continuare; ne vom opri la informaţiile pe care le avem de la el în legătură cu subiectul tratat.
A circulat şi ipoteza, confirmată şi de Aristotel, a existenţei unui învăţământ esoteric platonician, destinat membrilor Academiei. Acest fapt explică şi modul în care găsim informaţiile privitoare la medicina tradiţională a geţilor, care îmbină armonios vindecarea trupului şi sufletului deopotrivă, aşa cum găsim scris în Charmide, 156-157:
“Dar Zamolxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit.
… Când mă învăţa leacul şi descântecele, spunea: << Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac, dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul, ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul descântecului>>.” Platon, Charmide, 156 a- 157 e
.
.
5. Xenophon, 430 – 350 a.Chr.
Xenophon din Atena a fost istoric şi scriitor, descendent dintr-o familie de cavaleri, primeşte tradiţionala educaţie ateniană. Adolescent fiind, a trăit câţiva ani în preajma lui Socrate, audiindu-i cursurile. Nu s-a numărat însă printre discipolii marelui filozof. Ostil democraţiei ateniene şi filo-spartan, a făcut parte din cei zece mii de spartani înrolaţi de spartanul Clearhos în serviciul lui Cirus cel tânăr, împotriva fratelui său, rege al perşilor. În 394 participă la războiul purtat de armata spartană împotriva coaliţiei oraşelor greceşti, ceea ce-i atrage exilarea. Se stabileşte ca proxenos (oaspete) în Sparta şi se consacră vânătorii, pământului şi scrisului. A revenit la Atena după anularea sentinţei de exil (367).
Opera sa bogată a fost rodul unei activităţi de aproape o jumătate de secol şi s-a păstrat aproape integral. A fost un om de acţiune şi un om adânc implicat în evenimentele epocii. A abordat o mare varietate de domenii: istorie şi politică, filozofie, economie, viaţa practică, etc Cele mai renumite dintre scrierile sale sunt Anabasis şi Hellenicele cărţi care fac parte din primele două domenii.
“Zăpada era mare şi aşa de frig, încât apa pe care o aduseseră pentru masa de seară îngheţase la fel ca şi vinul din vase; peste noapte o mulţime de soldaţi greci se treziseră cu nasurile şi urechile degerate. Atunci îşi dădură seama de ce tracii purtau pe cap şi peste urechi piei de vulpe şi tunici care îi acopereau nu numai împrejurul pieptului, ci chiar şi în jurul coapselor, iar când erau călări purtau mantii care le atârnau până la picioare.” Xenofon, Anabasis, VII
.
.
6. Aristotel, 384 - 322 a.Chr
Filozof grec, medic la curtea Macedoniei, s-a născut la Stagira în peninsula Calcidică. În 366 vine la Atena şi urmează prelegerile Academiei, ajungând unul dintre cei mai străluciţi discipoli ai lui Platon.
La moartea lui Platon, când conducerea Academiei este preluată de Speusip, Aristotel pleacă la Assos devenind consilierul tiranului Hermias.Între 345 – 344 a.Chr. se află în insula Lesbos, iar în 342 Filip II îl cheamă la curtea sa, încredinţându-i educaţia fiului său Alexandru. După moartea lui Filip II şi urcarea pe tron a elevului său, Aristotel se întoarce la Atena, unde întemeiază Lykeion, şcoală ce va rivaliza cu Academia lui Platon şi în care va preda timp de 13 ani.
Vasta sa operă se împarte astfel: 47 de titluri în 400 de cărţi, împărţite în două categorii distincte: lucrările scrise în vederea publicării (exoterice), astăzi pierdute, şi lucrări care nu au fost destinate publicării (esoterice), rod al activităţii lui Aristotel în cadrul Lykeionului, păstrate până azi.
Printre lucrările de compilaţie erudită se numără şi Aporemata homerika (Probleme homerice). În această lucrare este menţionată o populaţie getică localizată la izvoarele Mureşului:
“..De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoaşterea literelor se cântau ca să nu se uite precum era obiceiul la agatârşi…” Aristotel, Probleme, XIX, 98
.
.
7. Diodor din Sicilia, 80-21 a.Chr.
Diodor din Sicilia a fost un istoric grec originar din oraşul Agyrion şi a întreprins numeroase călătorii de documentare în Asia şi Europa, trudind la Roma şi Alexandria peste 30 de ani pentru elaborarea celor patruzeci de cărţi ale unei istorii universale, Historion Bibliotheke (Biblioteca istorică) care începea cu epoca mitologică şi se încheia cu anul 54 a.Chr. şi anume expediţia lui Caesar în Britannia.
Din vasta sa operă s-au păstrat integral doar cărţile I-V (popoarele orientale, grecii, iberii şi etruscii) şi XI-XII (sec V-III a.Chr); s-au mai păstrat fragmente şi din cărţileVI-X, XXI-XL.
Fragmentele cu privire la geto-daci pot fi găsite în Biblioteca istorică XXI, 12, 1-5 şi V, 94,2 fragmente din conţinutul cărora aflăm informaţii preţioase în acest sens.
“Ajungând oştirea lui Lysimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc – alergând în număr mare – şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci – spuneau ei – poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimah – spunea el – alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimah, acesta – cum se şi cuvine – are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie.
Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites caută printre prizonieri pe prietenii lui Lysimah şi totodată pe sclavii care obişnuiau să-l slujească şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvârşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lysimah la ospăţ – împreună cu prietenii săi şi pe tracii cei mai de vază. [Dromichaites] pregăti mese [deosebite]. Pentru cei din jurul lui Lysimah, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie.
De asemenea, fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezându-le pe nişte tăbliţe de lemn care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu [ cu vin ] cornul cel mai mare, îi spuse lui Lysimah <
“La aşa-numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia”… Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, V, 94,2
.
.
8. Vergilius, 79 – 19 a.Chr.
Publius Vergilius Maro, poet latin, născut în Gallia Cisalpină, într-o familie modestă. A primit însă o educaţie aleasă, la Cremona, Milano şi mai târziu la Roma. A studiat greaca şi filosofia cu învăţaţii vremii. Revine în locurile natale în 44 a.Chr., de unde va pleca din nou în 40, o dată cu confiscarea domeniului părintesc. Datorită succesului primei sale culegeri în versuri precum şi datorită bogatei sale culturi (filozofie, arheologie, istorie, religie, poezie grecă şi latină) ajunge în cercul lui Mecena, la îndemnul căruia va scrie celelalte opere Georgica (Georgicele) şi Aeneis (Eneida), bucurându-se de deosebita preţuire a împăratului Augustus. În Eneida găsim referiri la geţi, al căror pământ era sub influenţa zeului războiului.
Îşi petrece ultimii ani din viaţă consacrându-se exclusiv creaţiei.
Marte – “stăpânul pământului getic” Vergilius, Eneida, 3
.
.
9. Strabon, 64 a.Chr – 26 P.Chr.
Strabon, geograf şi istoric grec, născut într-o familie ilustră din oraşul Amaseia din Pont. Studiază la Nyssa şi Roma (unde aderă la stoicism). A făcut o serie de călătorii în Asia Mică, Grecia, Italia şi Egipt, de unde strânge material pentru viitoarele sale lucrări.
Din Historika Hypomnemata (Comentarii istorice – 47 de cărţi) elaborată între anii 27 – 7 a. Chr. s-au păstrat doar 19 fragmente, însă Geographika (Geografia), publicată după anul 14 p.Chr. este unica operă geografică a antichităţii care ne-a parvenit aproape în întregime. Lucrarea se deschide cu un istoric al disciplinei, şi continuă cu descrierea Europei, Asiei şi Africii. Opera sa, deosebit de valoroasă prin conţinutul său ştiinţific, dar şi prin capacitatea de sinteză a diferitelor ştiinţe, s-a bucurat de o largă răspândire şi notorietate în antichitatea târzie şi în epoca bizantină, rămânând cel mai bogat izvor geografic al antichităţii.
Conţinând informaţii deosebit de preţioase pentru istoria Daciei, opera lui Strabon este un izvor de căpătâi pentru studiul universului geto-dac. Aici sunt menţionate pentru prima oară hotarele teritoriilor stăpânite de ei, tot aici găsim informaţii despre limba, obiceiurile, religia şi mitologia, ierarhia politică şi spirituală, precum şi despre teritoriile stăpânite de geto-daci.
“Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului că s-au amestecat cu tracii şi cu mysii.” Strabon, Geografia, VII, 3, 13
“Întorcându-se la el în ţară, (Zamolxis –n.n.) s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă făptaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi, (Zamolxis) s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el, şi unde ceilalţi nu puteau să intre. Se întâlnea rar cu cei de afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră (datorită lui) mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că (regele) dă poruncile sfătuite de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele (unde se află peştera) a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Kogaionon şi la fel a fost şi numele râului ce curgea pe lângă el.” Strabon, Geografia, VII, 3, 5
.
.
10. Ovidius, 43 a.Chr. – 17 p.Chr.
Publius Ovidius Naso – poet elegiac latin născut la Sulmona într-o familie de rang ecvestru, studiază retorica la Roma cu Aelius Fuscus şi Porcius Latro, desăvârşindu-şi educaţia în cursul unei călătorii de studii la Atena, în Sicilia şi Asia Mică. Renunţă la cariera senatorială, fiind irezistibil atras de poezie, consacrăndu-se în întregime scrisului.
Este unul dintre poeţii foarte apreciaţi de lumea mondenă a Romei. Se bucură de favorurile lui Augustus, la curtea căruia pătrunse prin intermediul Fabiei, cea de-a treia soţie a sa. În anul 8 p.Chr, împăratul decide relegarea poetului la Tomis, pe malul Mării Negre, hotărâre asupra căreia nu va mai reveni. Cauzele acestei dure pedepse, datorită căreia marele poet îşi va lega etern numele de pământul Dobrogei, au rămas până astăzi neelucidate.
Prezenţei lui la Tomis îi datorăm informaţiile deosebit de valoroase care s-au păstrat despre geţi în scrierile sale.
“Tu n-ai rămas în patrie, ci ai venit până la Strimonul plin de zăpadă, şi la getul care se închină lui Mars.” Ovidiu, Tristele, V, 3, 21-22
“Sarmanţii şi geţii sunt cei mai numeroşi / Îi vezi venind călări (…) / Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc ... Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Mars / Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată ...” Ovidiu, Tristele, IV, 6, 47
„Geţii, adevărate imagini ale lui Mars, zeul războiului…” Ovidiu, Tristele, V, 7, 17
.
.
11. Lucanus, 39 - 65 p.Chr.
Marcus Annaeus Lucanus, poet latin, originar ca şi unchiul său Seneca din Corduba – Hispania, beneficiază la Roma de excelenţi educatori, iar talentul său precoce îl introduce în cercul de prieteni ai lui Nero.
Din poemul său, putem deduce starea de spirit care se crease la Roma în legătură cu geto-dacii:
“Feriţi-ne zei cereşti ca printr-o catastrofă, care I-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă…” Pharsalia (II, 295 – 297)
12. Silius Italicus, 35 – 100 p.Chr.
Om politic şi poet epic latin, originar din Neapolis, consul în anul 68,guvernator al provinciei Asia în anul 77, iar după această dată se retrage din politică şi trăieşte ca poet şi colecţionar de artă pe domeniile sale din Campania.
Admirator pasionat al lui Cicero şi Vergiliu, compune după anul 78 epopeea Punica, în care după modelul Eneidei cântă cel de-al doilea război împotriva Cartaginei, epopee care totuşi nu reuşeşte să se ridice deasupra clişeelor genului, însă care constituie o veritabilă sursă istorică, deosebit de valoroasă din acest punct de vedere.
“… întocmai ca un dac din ţinuturile războinice ale pământului getic, / care bucuros că şi-a ascuţit săgeţile cu veninul din patria sa, le / aruncă pe neaşteptate la ţărmurile Istrului cu două nume.” Silius Italicus, Punicele, I, 324-326
.
.
13. Iosephus Flavius, 37 – 100 p.Chr.
Istoric iudeu, crescut într-o familie de înalţi preoţi, Iosephus Flavius se raliază în anul 66 răscoalei antiromane a iudeilor, jucând un rol conducător în operaţiunile militare din Galileea. Capturat de Vespasian la ocuparea oraşului Iotapata în anul 67 , apoi eliberat în 69, participă în suita lui Titus la cucerirea Ierusalimului. Stabilit la Roma, a beneficiat de favorurile împăraţilor Vespasian, Titus, apoi Domitian, consacrându-se scrisului.
Printre primele trei lucrări ale sale, ca importanţă, se numără o sinteză a poporului iudaic scrisă în 20 de cărţi, Ioudaike archaiologia (Antichităţi iudaice). În această sinteză face referiri la religia geto-dacilor, vorbind despre călugării geto-daci şi comparându-i cu secta esenienilor, numindu-i pe aceşti călugări “pleistoi” (foarte mulţi, cei mai mulţi), fapt care ne întăreşte convingerea asupra puterii ce o avea spiritualitatea în lumea geto-dacă.
.
.
14. Martial, 40 – 103 p.Chr.
Marcus Valerius Martialis, poet latin, originar din Hispania, pleacă la Roma la vârsta de 28 de ani devine celebru printre oamenii de litere ai vremii (Lucanus, Seneca, Iuvenal, Pliniu cel Tânăr, Silius Italicus), beneficiind de favorurile împăraţilor Titus şi Domiţian, acesta din urmă acordându-i accesul la rangul ecvestru. Se reîntoarce în Hispania în anul 98 în urma eşecului de a dobândi bunăvoinţa împăraţilor Nerva şi Traian.
Martial a fost cel mai de seamă epigramist al Romei antice, o dată cu el, acest gen literar ajungând la forma sa clasică. Din Epigramele sale redăm următorul scurt fragment cu referire la geto-daci:
“scutul getic al lui Mars…” Marţial, Epigrame, VII, 2, 1-2
.
.
15 Dio Chrisostomos, 40-120 p.Chr.
Dion din Prusa, numit Chrysostomos/Gură de aur, filozof şi orator grec, născut într-o familie bogată din Bitinia, elev al stoicului Musonius Rufus, ajunge apoi retor la Roma în anturajul împăraţilor Vespasian şi Titus.
Exilat de împăratul Domiţian, duce o viaţă de filozof rătăcitor, străbătând Asia Mică, Egiptul, Grecia, Peninsula Balcanică, Dacia, ajungând în peregrinările sale până la estuarul Niprului.
Reabilitat de Nerva (96 p.Chr.), Dio Chrisostomos conduce o delegaţie a oraşului natal la Roma, rostind în faţa lui Traian o serie de discursuri ce preamăreau imaginea suveranului ideal.
În opera lui se împletesc influenţe ale lui Platon, ale socraticilor, ale filosofiei stoice şi cinice (Peri Basileias/Despre conducere, Olympiakos/Discursul olimpic, Peri douleias/Despre sclavie – lucrări cu caracter moral, politic sau filozofic; Elogiul buclelor şi Elogiul papagalului – discursuri tratând subiecte specific sofiste).
Scrierea sa despre geto-daci pe care i-a cunoscut direct, Getika – Istoria geţilor, folosită de Iordanes s-a pierdut, însă din Discursuri,XII,19 avem o serie de informaţii despre geţi, scrise în urma unei călătorii făcute pe meleagurile lor:
“… am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi ca nişte cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna şi înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele. Acolo la ei puteai să vezi tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi.” Dio Chrysostomos, Discursuri, XII, 19
.
.
16. Plutarh, 46 – 127 p.Chr.
Plutarchos din Cheroneea, scriitor grec, originar dintr-o familie înstărită din Beoţia, studiază filozofia la Atena, ocupând apoi funcţia de arhonte în oraşul natal. A călătorit în Asia Mică, în Egipt şi în Italia, fiind trimis la Roma cu diferite misiuni diplomatice. S-a bucurat de un mare prestigiu între contemporani, graţie vestitei sale erudiţii (are întrevederi cu Traian şi Hadrian).
Majoritatea celor 250 de titluri care-i sunt atribuite (s-au păstrat circa o treime), abordează subiecte filozofice, de fizică, retorică, tehnologie, etc. Opera sa lasă să se întrevadă un spirit universal. Redactează cele 46 de Vieţi paralele (Bioi paralleloi), care prezintă biografiile a 23 de personalităţi greceşti, alături de alte 23 romane, urmărind în primul rând caracterizarea politică şi apoi cea psihologică.
În Vieţi paralele, 39, Plutarh vorbeşte despre conducătorul get Dromichaites care se purtase omeneşte cu regele macedonean Lisimach:“chipul omenos şi regesc” (al lui Dromichaites ),Vieţile paralele,39
.
.
17. Pomponius Mela, sec 1 p.Chr.
Geograf roman, originar din sudul provinciei Hispania, a scris De chorographia (Despre geografia continentelor, 3 cărţi), probabil la Roma în vremea împăratului Claudiu (43 – 44). Cea mai veche operă geografică latină păstrată, De chorographia prezintă sub forma unui periplu, lumea cunoscută în acea vreme. Pornind de la descrierea coastelor Africii, Europei şi Asiei, oferă şi informaţii asupra teritoriilor din interiorul acestor continente.
Cu privire la lumea religioasă a tracilor aflăm în Descrierea pământului, II, 2, 19-21 şi II, 2, 18, următoarele:
“Nici femeile nu au o fire slabă. Ele doresc din cale afară să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cea mai bună, iar cea care învinge în această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice.”
Pomponius Mela, Descrierea pământului, II, 2, 19-21
“Thracia era locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt nume. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că sufletele mor negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc.”
Pomponius Mela,Descrierea pământului, II, 2, 18
.
.
18. Arrian, 95 - 175 p.Chr.
Arrian din Nicomedia (Flavius Arrianus), om politic şi istoric grec, originar dintr-o bogată familie aristocratică din Bitinia, este la Nicopolis elevul lui Epictet, a cărui doctrină a transmis-o prin publicarea convorbirilor (Diatribai) şi a manualului (Encheiridon), după lecţiile luate de la marele filozof stoic.Devenit cetăţean roman în timpul lui Hadrian (124 p.Chr.), este ofiţer în armată, consul, apoi guvernator al Cappadociei.
Principala sa operă care ne-a parvenit, Anabasis, o istorie în 7 cărţi a expediţiei lui Alexandru cel Mare. În această operă sunt relatări asupra expediţiei lui Alexandru împotriva geto-dacilor din Câmpia Dunării. Deosebit de valoroase pentru istoria geto-dacilor sunt Fragmentele, din care aflăm despre modul în care erau practicate magia şi vrăjitoria.
“Acelaşi Arrian mai povesteşte că o nimfă numită Thrace, pricepută la descântece şi farmece, putea să îndepărteze relele sau să le atragă asupra cuiva, cum se povesteşte despre Medeea, Agamede sau pentru cunoscuta Circe”. Arrian, Fragmente, 60(37), Izvoare, I, p. 597
.
.
19. Pausanias, 115 – 180 p.Chr.
Călător şi scriitor grec, autorul Călătoriei în Grecia (Periegesis tes Hellados – 10 cărţi), elaborată probabil între anii 160-180 p.Chr. Nu se ştie decât că era probabil din Lidia şi că a călătorit foarte mult (Egipt, Asia Mică, Grecia, Italia). Furnizează o serie de informaţii despre alte popoare printre care şi geţii.
“nişte bărbaţi foarte pricepuţi în războaie” Descrierea Greciei, I,9,5
.
.
20. Dio Cassius, 150-235 p.Chr.
Cassius Dio Cocceianus – om politic şi istoric grec, fiul senatorului Cassius Apronianus din Niceea (Bitinia), înrudit cu Dio Chrisostomos, este primit în senat sub Commodus, fiind desemnat apoi praetor de Pertinax (193) şi cunoaşte o strălucită carieră politică în timpul Severilor (consul sufect, guvernator în Africa, Dalmaţia, Pannonia, Superior). După anul 229 se retrage în provincia sa natală.
Îşi începe activitatea literară în timpul lui Septimius Severus. Opera sa capitală este Istoria Romană (Rhomaike Historia), în 80 de cărţi din care s-au păstrat integral 30 – 60 şi 78 – 79 (anii 69 a.Chr. – 47 p.Chr.).
Informaţiile privitoare la războaiele daco-romane fac din opera lui un document esenţial pentru istoria Daciei în epoca lui Decebal.
Dio Cassius zugrăveşte chipul lui Decebal, subliniindu-i trăsăturile ca fiind cele ale unei mari personalităţi a lumii antice, având o deosebită îmbinare de calităţi ale sufletului şi minţii:
“inteligent în alegerea momentului de a năvăli asupra inamicului, oportun în retragere, meşter în curse, viteaz în lupte, ştiind să profite cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, calităţi care l-au făcut pentru romani un adversar redutabil”
Dio Cassius, Triumful lui Caesar, LI, 22
.
.
21. Solinus Caius Iulius, - sec III p.Chr.
Solinus Caius Iulius – geograf latin, autorul unei Culegeri de fapte memorabile (Collectanea rerum memorabilium), redactată sub forma unui periplu în jurul a trei continente (Europa, Asia, Africa), în care face o selecţie de curiozităţi geografice, istorice şi din domeniul ştinţelor naturii şi informaţii senzaţionale. Compilaţie după Pomponuis Mela, Pliniu cel Bătrân şi Suetoniu, lucrarea, de o largă popularizare, a avut o largă circulaţie până în evul mediu. La Solinus apare pentru prima dată termenul de Mare Mediterraneum. Cuprinde şi informaţii despre spaţiul danubiano-balcanic:
“… bărbaţii traci au un dispreţ pentru viaţă dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite. La cei mai mulţi naşterile sunt însoţite de plânsete şi chiar părintele primeşte plângând pe copilul nou-născut; dimpotrivă, înmormântările sunt atât de vesele încât pe răposaţi îi însoţesc cu manifestări de bucurie (…). În timpul prânzului soţii înconjură vetrele, aruncă în foc sămânţă din buruienile pe care le au şi, după ce sunt loviţi de mirosul acestora, cu simţurile amorţite, simt o veselie asemănătoare cu beţia…”.
Solinus, Culegere de fapte memorabile, 10, 2-3, 5
.
.
22. Eusebiu din Caesarea, 260 – 340 p.Chr.
Istoric şi teolog grec, originar din Palestina, elev al lui Pamphilos – discipolul lui Origene, Eusebiu din Cesarea devine în anul 313 episcop al Caesareei (Palestina), dobândind după anul 325 datorită culturii sale o poziţie influentă la curtea împăratului Constantin cel Mare. Avea faima de a fi cel mai învăţat om al timpului.
În anul 325 p.Chr. încheie redactarea Istoriei Ecleziastice (Ekklesiastike historia – 10 cărţi), fiind opera sa majoră, prima sinteză consacrată evoluţiei bisericii creştine. Este considerat părintele istoriografiei ecleziastice, fiind autorul Vieţii lui Constantin cel Mare precum şi a unei Cronici universale (Hronikoi Kanones), o scurtă cronologie de istorie universală şi religioasă până în anul 303 şi completată mai târziu de Hyeronimus
“dispuşi să-şi ascută limba şi să spună glume. “ Istoria bisericească, XIV, 7, 7
.
.
23. Iamblichos din Calcis, 280 – 230 p.Chr.
Matematician şi filozof grec, născut în Siria, elev al lui Anatolios, ajunge apoi elev al lui Porfir. Deschide o şcoală proprie la Apameia, punând bazele ramurii siriene a neoplatonicismului. Din vasta sa operă s-au păstrat fragmentar Culegerea de doctrine pitagoreice, Despre mistere – o pledoarie în favoarea astrologiei şi ritualurilor magice, Viaţa lui Pitagora – o biografie fictivă a lui Pitagora.
“… (Zamolxis- n.n.) şi le-a scris legile, este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei.” Iamblichos, Viaţa lui Pitagora, XXX (173)
.
.
24. Iulian Apostatul, 331 – 336 p.Chr.
Împărat roman (362 – 363), născut la Constantinopol ca fiu al lui Iuliu Constantinus (fratele vitreg al lui Constantin cel Mare), ajunge elev al lui Libanios şi Maximos, abandonând (în secret) în 351 religia creştină în favoarea unui munoteism neoplatonician.
La 6 noiembrie 355, este desemnat de împăratul Constantin II, cezar al provinciei din Occident, remarcându-se prin o răsunătoare victorie împotriva alamanilor şi prin consolidarea frontierei renane. Scurta sa domnie stă sub imperiul reacţiei anticreştine şi încercării de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor şi moravurilor străbune. A fost considerat de autorii creştini ca un înverşunat duşman al bisericii şi apreciat de cercurile păgâne ca un suveran ideal. Rănit în luptă, moare la 25 iunie 363 p.Chr., în timpul unei campanii în Mesopotamia împotriva Imperiului Sasanid.
A fost deţinătorul unei vaste culturi filozofice şi filologice şi a lăsat o bogată şi multilaterală operă literară (penegirice, scrisori, pamflete, satire, memorii), redactate în limba greacă.
“… neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva, şi aceasta datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie…” Iulian, Împăraţii, 22
.
.
25. Servius, 400 p.Chr
Gramatic latin, apare în calitate de gramatic celebru la Roma, ca personaj al Saturnaliilor lui Macrobius. Din opera sa ni s-au păstrat: un Comentariu la opera lui Vergiliu, cel mai important al antichităţii, un Comentariu la opera lui Donatus şi trei scrieri minore de gramatică şi metrică.
“Aufidius Modestius susţinea că a citit cum dacii au obiceiul ca, atunci când pornesc la război, să nu se apuce de treabă înainte de a bea cu gura din Istru o anumită cantitate de apă ca pe un vin sacru şi înainte de a jura că nu se vor întoarce la lăcaşurile părinteşti decât după ce vor ucide pe duşmani.” Comentariile gramaticului Servius, Virgiliu, Georgicele, II, 497
.
.
26. Macrobius, sfârşitul sec. IV – începutul sec. V p.Chr.
Ambrosius Theodosius Macrobius, scriitor şi gramatic latin, originar din
Africa, stabilit la Roma, este autorul Saturnalia-ei, lucrare cu o largă circulaţie în evul mediu, aceasta fiind totodată cea mai cunoscută dintre creaţiile sale. Din lucrare s-au păstrat şapte cărţi şi abordează probleme de gramatică, filologie, retorică, astronomie, mitologie, medicină, cultură, peste jumătate din volumul total al lucrării fiind consacrat lui Vergiliu.
“Ştim că şi în Thracia soarele şi Liber sunt socotiţi ca aceeaşi divinitate. Ei îl numesc Sebadius şi-i închină un cult magnific, după cum ne informează Alexander. Pe colina Zilmissus se înalţă, în cinstea aceluiaşi zeu, un templu rotund, având acoperişul deschis în partea de mijloc. Forma rotundă a templului sugerează forma acestui astru; şi prin vârful acoperişului lumina străbate ca să se vadă că soarele luminează toate, revărsându-se razele din înaltul cerului, iar când răsare el, toate pot fi cuprinse cu privirea.” Macrobius, Saturnalia, I, 18, 11
.
.
27. Orosius, sec. V p.Chr.
Paulus Orosius, istoric latin, cleric în Hispania, a fost elev al lui Augustinus în Africa şi al lui Ieronim în Palestina. Orosius încheie în anul 420 p.Chr. prima istorie universală de mari proporţii, elaborată de pe poziţiile ideologiei creştine. Historia adversus paganos (Istoria împotriva păgânilor – 7 cărţi), concepută ca o completare a cărţii lui Augustin, De civitate Dei şi consacrată istoriei antichităţii de la începuturi până în anul 417. Această carte s-a bucurat de o largă circulaţie în evul mediu ca manual de istorie.
Scrierea sa, cu un caracter polemic la adresa cultelor păgâne, cuprinde o serie de informaţii asupra istoriei geto-dacilor, a Daciei şi a Dobrogei romane.
.
.
28. Iordanes, mijlocul sec. VI p.Chr.
Istoric got romanizat, originar din Moesia. A lăsat două lucrări sub numele de Romana şi Getica. Pentru prima lucrare a folosit informaţii din istorici mai vechi, iar pentru a doua o operă a lui Cassiodor, azi pierdută.
Opera sa prezintă o mare importanţă, mai ales pentru acele părţi unde nu s-au păstrat izvoarele pe care le-a folosit. Ea conţine informaţii despre goţi, pe care îi confunda cu geţii, despre populaţiile romanizate din sud-estul Europei, inclusiv despre teritoriul ţării noastre.
“…Deceneu a devenit în ochii lor ( a geţilor –n.n.) o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii. Restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii (geţii) îi reamintesc până astăzi în cântecele lor…” Iordanes, Getica, 71-72
“……Deceneu……. i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi sub numele de belagines ; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii…; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita luminii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.”
Iordanes, Getica, 69
“Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii (geţii-n.n.), încât se spune că la ei s-a născut Mars, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius “Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor”. Pe acest Mars, goţii (geţii-n.n.) totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimele lor au fost prizonieri ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsarea de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era aceea adresată unui părinte.”
Iordanes, Getica, 40-41
Scurtele biografii ale autorilor antici au fost extrase din: Enciclopedia Antichităţii, Horia C.Matei, Editura Meteora, Bucureşti 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu